Delirul vieții

Sunt atât de singur
Sunt părăsit și condamnat
A mea iubita de curând mă lăsat
Iar de atunci, am început
Să beau și să fumez
Ba chiar să mă și droghez.

Zăcând, plângând, în pat mă aflu acum
Și-n jurul meu domnește mohoarca de tutun,
E fum, e fum
Singur zac, văzându–mi viață prefăcută-n scrum.

Zăcând, plângând, nu-i nimeni lângă mine!!!
Să–mi spună, te iubesc, sau și mai simplu, țîn la ține
Zilele trec sunt tot mai singur
Trupu-mi firav e măcinat treptat
De moară morții negre
Ce șuieră morbid.

Destul am așteptat
Nici nu mai știu
De-i vis sau realitate
Și cad din nou din pat.

Imaginea iubitei, angelica făptură
O văd venind spre mine cu un cuțit în mâna
Vrea să–mi curme a vieții suferință?
Nu! A fost doar o himeră, un vis, sau o dorința…

Dar iată că un gând mă chinuie acum
Că nu am să–mi revăd iubita
Înainte să fiu scrum
Și sufăr adânc, neîncetat.

Acum că simt nu mai durere
Înconjurat fiind, de ziduri de tăcere
Doresc la capăt de drum, din suflet
Îmi doresc o mângâiere
Dar simt numai durere,
E tăcere, e fum, e…scrum…